Cine sunt marii câştigători şi perdanţi ai anilor de boom şi de criză din imobiliare şi construcţii

În piaţa imobiliară locală, în special din 2004 încoace, au intrat peste 100 de investitori străini mari şi cel puţin tot atâţia români şi-au încercat norocul într-un domeniu în care se formase impresia că banii se câştigă foarte uşor şi sunt pentru toţi.

Dacă ar fi să tragem însă linie acum, adevăraţii câştigători ai segmentului de imobiliare şi construcţii sunt o parte din companiile „de pe margine”, care au beneficiat de creşterea acestui domeniu şi de avântul investitorilor.

Într-un top neoficial, compania franceză Lafarge Ciment este marele câşti­gător din piaţa locală de construcţii al perioadei de boom a pieţei imobiliare, producătorul de ciment realizând în intervalul 2004 – 2010 un profit cumulat net de 584 de milioane de euro.

Principalii competitori – Carpatcement Holding şi Holcim România – au realizat în acelaşi interval profituri de 417 milioane de euro, respectiv 200 de mi­lioane de euro. Astfel, se poate spune că din cele aproximativ 100 de miliarde de euro, cât a reprezentat piaţa con­struc­ţiilor în acei ani, 1,2 miliarde de euro re­­pre­zintă profitul net al cimen­tiştilor, de ale căror betoniere au avut nevoie atât proiectele de infrastructură, cât şi mallurile, birourile sau blocurile de locuinţe. După venirea crizei, deşi cererea în domeniu a scăzut, companiile din aceas­tă piaţă au rămas pe profit şi chiar au bifat câştiguri consistente, în ciuda faptului că fabricile nu au mai lucrat la capacitate maximă.

În special în anii 2006 şi 2007, o serie de personaje locale aproape necunoscute au făcut averi din vânzarea unor foste fabrici din Bucureşti. Cine îşi mai aminteşte acum de Ion Gheor­­ghe şi Alexandru Haiduc, cei mai mari ac­ţionari ai Companiei Industriale Griviţa, firmă ce deţinea un teren de 6 ha în nord-vestul Capitalei? Ei au încasat în 2007 câte 20 mil. euro la vânzarea terenului către grecii de la Bluehouse şi israelienii de la Rosebud, care au plătit în total aproape 73 mil. euro (1.200 euro/mp) pentru un activ ţinut „pe hold” de cinci ani.

Un alt om de afaceri despre care mai apare câte o ştire prin presă la unu-doi ani, dar care a făcut avere din imobiliare este Corneliu Găvăneanu, acţionar al firmei Metaltrade din Galaţi, care avea şi fabrica Helitube din Bucureşti, vândută în schimbul a 60 de milioane de euro belgienilor de la BelRom pentru dezvoltarea unui centru comercial.

Pe lângă aceştia, boom-ul imobiliar a fost speculat cel mai bine de Siminel Andrei, cel care conduce operaţiunile din România ale grupului american NCH şi care a vândut active de aproape 400 de milioane de euro pe maximul pie­ţei în ceea ce priveşte preţurile.

La începutul anilor 2000, NCH cumpăra pe bandă rulantă spaţii comerciale, fabrici şi alte afaceri la preţuri care şi astăzi, după aproape patru ani de criză în imobiliare, par derizorii.

Spre exemplu, NCH a preluat controlul la Electroaparataj prin anul 2001, când firma era evaluată pe bursă la circa 5 milioane de dolari.

Şase ani mai târziu, terenul fostei fabrici din Pantelimon a fost vândut cu 60 de milioane de euro gru­pului austriac Real 4 You, care in­tenţionează să dezvolte un mall pe terenul aflat acum lângă noul stadion Arena Naţională.

Asemănător a fost modelul şi pentru fabricile Tricodava şi Electrotehnica din Drumul Taberei, vândute pentru 42 mil. euro, respectiv 30 mil. euro, în timp ce la terenul UMEB de la Politehnică NCH se asociase iniţial cu AFI Europe pentru dezvoltarea celui mai scump mall din România, AFI Palace Cotroceni.

Înainte de începerea construcţiei, Siminel Andrei a decis să iasă din proiect pentru 78,8 milioane de euro şi i-a lăsat pe israelieni să-şi facă singuri mallul. Tot la începutul anilor 2000 NCH cumpăra foste magazine universale din diverse oraşe ale ţării pentru 2-3 milioane de dolari, când Carrefour făcea primii paşi în Capitală, iar bucureştenii mergeau la mallul din Vitan ca la Disneyland. Puţini înţelegeau atunci ce transformări vor urma în comerţul românesc şi ce explozie va fi în consum.

NCH a redenumit magazinele universale care au devenit o reţea de 15 centre comerciale cu numele Winmarkt şi a găsit un grup italian căruia să i le vândă în 2008, înainte de căderea Lehman Brothers, pentru 183 mil. euro.

Principiul „money need darknsess” era cu rigurozitate aplicat înainte de criză de către majoritatea investitorilor imobiliari care se fereau să vorbească de sume şi câştiguri, astfel că este greu de estimat profitul realizat de NCH din vânzarea imobiliarelor.

Dacă ar fi să comparăm aceste tranzacţii cu evoluţia preţului unei garsoniere din Bucureşti, care în 2000 costa 5.000 de dolari, iar în 2007-2008 ajunsese la 60.000 de euro, e posibil ca NCH să-şi fi înmulţit de 10 ori banii în acei ani.

Bani „să-i întorci cu lopata”, cum se spune în popor, au făcut şi constructorii în ultimul deceniu, dar în special din proiectele de infrastructură, unde se lucrează mai mult cu statul.

„Perlele” lui Dorinel Umbrărescu Spedition UMB şi Tehnostrade au avut profituri cumulate de 300 mil. euro în perioada 2004-2010, în timp ce Nelu Iordache a făcut profit de 75 mil. euro la Romstrade în aceeaşi perioadă.

Nu doar românii au făcut bani din drumuri, ci şi americanii de la Bechtel şi subcontractorul său Enka din Turcia, constructorii Autostrăzii Transilvania, care au construit tronsonul Gilău – Câmpia Turzii la un cost de record de 23 de mil. euro per kilometru şi şi-au trecut în conturi în acea perioadă un profit de aproximativ 35 mil. euro fiecare: 70 mil. euro în total, fix trei kilometri de autostradă scumpă.